La celular subacvatic

autor: virus  

– Alo, Crăpoaica Oglindă la telefon! Draga mea, la tine a-nceput cupa?, că la mine a-nceput… Aici, printre structuri, cad boiliesurile în torent, precum salariile bugetarilor, ca la cascada Niagara… Mi-am făcut şi-un pat de nadă… O plăcere dragă, mă gândesc chiar să mă odihnesc puţin pe nişte bile cu miros de capşună…
– Şi la mine, fată! La noi în baltă, dau cu solubile… Când să mă culc şi io cu bărbatu-miu, tenu’, am simţit aşa, dintr-o dată, o stare de amorţeală-n oase, iar soţului i s-a culcat înotătoarea dorsală. Am rămas cam inactivă, de-azi-noapte… Am vrut să fac o prezentare la o tigrată, da’ eram prea apatică, mă-nţelegi…
– Nici io n-am dormit prea bine noaptea trecută. Chiar dac’ am fost receptivă, veneau nişte mirosuri de grătar de mici de pe mal, că mi s-a facut lehamite, mi s-a dat bioritmu’ peste cap… S-a rotit un crap românesc pe lângă mine, ca un apucat, avansuri, alea, alea… Sunt frântă la nodală…
– Las’ că trece şi concursu’ asta… Le mozolim şi noi o bilă, două, un Gamakatsu ceva, le-ntindem de câteva ori firu’, aşa, la vrăjeală, şi ne vedem apoi d-ale noastre… Că şi-aşa râgâim de-atâta furajat…
– Şi io m-am cam plictisit printre nămolurile astea. Cum mă uit în jur, numa ace, agrafe rapide, monturi cunoscute, nimic nou… Bine că plumburile-s ecologice, că făceam ’reac saturnism pân’acu’… Aş vrea şi io măcar o Daiwa Infinity, un Blank Harisson, o sculă de sculă, să ştiu pe ce mă sacrific, da’ aşa… Totu-i banal…
– Hai pa, te pup-up, vorbim mai târziu, după nădirea grea, deja începură iar cu ploaia de boiliesuri, mă disperă ăştia…

Arta compromisului

autor: judge

S-a discutat mult pe temă. Se discută mult pe tema asta. Se va discuta…. Se spune că e calitatea, marea calitate de care au nevoie politicienii. O fi. Nu zic nu. Da’ în România, am băgat eu de seamă, asta nu mai e o calitate. E un mod de viaţă. Avocaţii, judecătorii, poliţiştii, medicii, profesorii, mecanicii, electricienii, tâmplarii, zidarii, fotbaliştii şi lista e nesfârşită – toţi sunt specialişti în arta compromisului. Nu există nimic sfânt, nimic bătut în cuie.

http://www.youtube.com/watch?v=GNFZUtNyY0

„Las-o bă, că merge-aşa“…   – asta e deviza noastra. Noastră zic, pentru că mă includ. Să ştiţi că am încercat să evit asta. Am luptat cât am putut. Când am simţit că nu mai pot, că nu mai fac faţă, mi-am luat vacanţă de ţară. Am plecat să muncesc în străinătate. Dar m-am întors. Trebuia, am vrut să mă întorc. A fost alegerea mea şi nu regret. Încă.
Trei săptămâni – atât am rezistat acasă. De fapt, mint. Am rezistat numai o săptămână. Atât. Şi gata, l-am făcut. Primul compromis. Dar a fost unul subţirel. De bun simţ, aş spune. Cred că bunul simţ e punctul slab, călcâiul lui Achile. Dacă-l ai, eşti pierdut. Odată facut, primul compromis îl trage după sine şi pe al doilea şi pe al treilea şi pe al n-şpelea. Nici nu-ţi dai seama când te trezeşti înlănţuit. Lanţul slăbiciunilor. Caragiale – eşti nemuritor, tipule. Mă înclin în faţa inteligenţei tale. De fapt, după cum ţi-ar putea explica experţii în arta compromisului, nu e nimic rău în a face compromisuri. Dimpotrivă, spun ei, e o dovadă de înţelepciune şi de înţelegere a sistemului. Cei ce nu fac compromisuri nu sunt toleraţi, sistemul îi respinge, fără excepţie. Iar dacă te integrezi în sistem, atunci care e problema ta? De ce să te plangi? Ce-ţi pasă? Uite că mie îmi pasă, fir-ar să fie! Asta e problema. Mie îmi pasă.  De câteva nopţi nu mai pot dormi. Sunt pe cale să fac ceva ce detest din toată inima. Sunt pe cale să devin unul dintre „ei“. Şi va trebui să fac un compromis cu mine însumi. E foarte greu, înţelegeţi?  A’ dracului conştiinţa asta, şi self-esteem-ul. Cei cu care am discutat pe tema asta s-au uitat la mine cu milă, îndoială şi oarecum acuzator. „Eşti tâmpit“ – îmi spun prietenii. „Ce-ţi pasă?“ „Bine, dar e vorba de mine, de meseria mea; pentru ce am muncit şi am învăţat atâţia ani?“ „Degeaba, bă. După cum se vede, degeaba. Eşti prost de bubui. Ce-ţi pasă? Leafa merge, dă-i înainte“. Chiar aşa, oare de ce mi-o fi păsând? De ce nu dorm nopţile, de ce sunt stresat, de ce naiba albesc, de ce îmi cade părul – de vreme ce totul merge înainte ca uns?
Aţi remarcat vreodată ce întortocheate sunt drumurile din România? Am fost în multe ţări, dar aşa ceva n-am văzut. Mă rog, poate că am mers eu pe unde nu trebuie. Dar să vezi kilometri şi kilometri de drum drept, la noi? Nu se poate. Nimic nu e drept în tărişoara asta. Trebuie să fie ceva care s-o scoată din tipare, din normalitate. Gropi, denivelari, dâmburi, prăpăstii. Nimic nu e drept. Justiţie,  sănătate, educaţie şi aşa mai departe – trăim într-o ţară strâmbă. Dar rezistăm, pentru ca stăpânim arta compromisului.

Variaţiuni pe aceeaşi temă

http://www.youtube.com/watch?v=qDQpZT3GhDg&feature

http://www.youtube.com/watch?v=o8qGa4Yh2qs&feature

http://www.youtube.com/watch?v=rG71yD8UUbE&feature

24.02

De la Wikipedia, enciclopedia liberă                                     

Fiu al Babei Dochia, «Dragobetele» era (acum nu mai este? ) sărbătorit pe 24 februarie. Sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. (Nu cumva e precursoare Valentine’s day-ului?, venind ea -sărbătoarea dragobetelui- de la vechii daci…) Probabil că 24 februarie însemna pentru omul arhaic începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.

Entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările “se logodesc” în această zi.

În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala : Dragobetele sărută fetele. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. În sudul României (Mehedinţi), fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.

Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.

O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană, numită Năvalnic, de Maica Precistă, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.

Comentariile cu pricina sunt ale mele… pen’că, de fapt, nu mă satisface textul găsit la Wiki…

Deşteptareaaaaaa…

La pescuit…

autor: virus

– la plută –

• mi-o băgă la fund
• mi-o trasă la fund
• mi-o pusă pe lat
• îmi mâncă pluta
• o ciocăne
• plecă cu ea
• îmi dispăru pluta

– la lansetă –

• plecă cu firu’ (de-ar fi mai des!)
• îmi ridică bambina… sau… o lăsă în jos

– trage sau nu? –

• trage să moară
• trage, da’ rar
• nu văzui cioc
• trage, da’ mic
• ieri a tras bine, da’ azi nu (de multe ori, când ajungi la baltă auzi asta)
• nu trage, cre’ că de la vreme…
• acu’ o săptămână, în dreapata (stânga) mea, a prins unu’ numa’ bucăţi peste chil…

– la ce trage –

• aici e de belea, sunt şi ciufuţi care nu spun adevărul, constatare personală
• mănâncă doar la râmă
• numa’ la mămăligă
• la râmă cu vierme-n bot (renumitul cocktail Molotov)
• la de toate (aici marja e fff mare)

ps / Dacă mai ştiţi şi altele, daţi-vă cu părerea şi… fir intins!

Week-end românesc

În week-end de sfârşit de iarnă, muzică de chef, dor şi jale, melancolie, speranţă…

youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MK6_TdT5Ekw

youtube=http://www.youtube.com/watch?v=SBbWdoBvFX8&feature

youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ups3WRZ3xi8&feature

Dialog c-o florăreasă

autor: epsi

Azi, când am ieşit din casă,
Cum fac eu de obicei,
M-a oprit o florăreasă
Ca să-mi vândă ghiocei.

– La bătrâni a venit toamna,
Că aşa se mai întâmplă,
Fie domn sau fie doamnă
Avem ghiocei la tâmplă.

– Omul şi la bătrâneţe
O iubită-n suflet are,
Nu-i frumos să-i dea bineţe
Făr-ai dărui o floare.

– Această floare gingaşă
Vinde-o la nepotul meu,
La o fată drăgălaşă
S-o dea, cum făceam şi eu.

Inima

autor: judge

Ce vers! Ce rimă! Ce-ncântare!
De unde, cum au reuşit poeţii,
Să prindă-n zbor esenţa vieţii?
S-o cânte-n strofe dulci, amare?

De ce cuvintele îmi fug, nebune
Când voi să umplu foaia de hârtie?
De ce peniţa mea nu vrea să scrie
Când vreau să cânt şi eu la lume?

Ce vraj-ascunsă, care e secretul?
Cum poţi să îmblânzeşti cuvinte
Şi să le-aşterni, încetul cu încetul
În ordine, în rime, în şir cuminte…

«Te rog, învaţă-mă să scriu la fel ca tine!»
I-am spus, plângând, bătrânului Poet…
Cu milă s-a uitat atunci, în jos, la mine:
«Secretul poeziei nu e-n cap, ci-n piept!

«Zadarnic numeri rime, degeaba socoteşti;
«Nu poţi să scrii, atunci când nu iubeşti;
«Doar dragoastea dă glas cântării tale…
«Iubeşte! Nimic nu-ţi va mai sta în cale!

«Iubeşte soarele şi luna şi roua dimineţii,
«Iubeşte florile şi vinul, femeile şi marea
«Iubeşte! Şi-ţi vei găsi fără-ndoială starea
«Şi vei putea să scrii, aşa cum scriu poeţii».

Laseta…

autor: virus

La mare cautare in perioada ante-decembrista erau, parca, si mileurile si fetele de masa din laseta. Ele innobilau mesele din sufragerii si celelalte locuri care se pretau a fi impodobite, bineinteles dupa acordul unanim al membrilor familiei (Parca-i sta mai bine aici, nu?). Pe ele, care de multe ori erau ingalbenite de trecerea anilor, tronau vazele cu flori artificiale (cele naturale fiind puse numai la ocazii deosebite). Imi aduc aminte (am avut o ruda care se ocupa cu asa ceva) ca exista chiar un fel de “retea” a cunoscatoarelor in lucrul cu laseta, fiecare laudandu-se mai mult sau mai putin cu modelele de fata de masa, pe care le-au facut rost si de care sunt foarte mandre. Era, totusi, o intreaga arta in realizarea unei piese. Intai se facea snurul (practic, coloana vertebrala a lucrarii) care se strangea intr-un ghem. Etapa urmatoare incepea cu “insailarea” snurului pe panza (conform modelului) si sfarsea prin realizarea petalelor, frunzelor (mai toate modelele erau florale) cu tot felul de umpluturi, care mai de care mai migaloase si care dadeau valoare lucrarii. Se mai si vindeau. Si cata bucurie era cand se afla o persoana dornica sa cumpere un mileu, doua sau in cel mai fericit caz pentru “lasetista”, o garnitura “completa” (fata de masa, care era cea mai scumpa, plus celelalte piese). Am vazut de multe ori, inainte de ’90 in statiunea Neptun (or fi fost si altele) in zona nudistilor, la “tarc”, vanzatoare de laseta care se amestecau cu polonezele dornice si ele sa-si vanda marfa mult cautata: ciorapi de dama, tigari, Vegeta, oja si alte nimicuri. O tempora…!