Bandana mea = pălăria mea de iarnă 
Mélanie are «o problemă»: e convinsă că traficul pe blogul meu s-a subţiat simţitor, mai ales la posturile semnate de ea şi m-a rugat insistent să-i «anulez» ultimul post… 
M-am străduit «s-o liniştesc» şi, în plus, să îi / vă arăt pălăria mea de iarnă 
despre care îi povesteam ieri-alaltăieri…
«Personal» 
, mă deranjează, poate, doar că pe acest blog rareori posturile au avut ecou «on topic»…
Hai să vă povestesc cum e cu «sâmbătă, 13», adică ieri.
Joi aş fi putut ieşi cu Frumuşica mea, s-o mai plimb un pic, să nu ruginească în van, mai ales că trebuia să ajung la Târgovişte, să scot nişte bani de la ING (acolo e cea mai apropiată sucursală, agenţie, ce-o fi…, în Pucioasa fiind tot soiul de alte bănci, mai puţin ING… şi sunt destule! 
) ca să achit gresia. Stupoare: bateria mea era moartă. Kaput. Empty. Dead. Am dus-o în casă şi i-am ataşat redresorul conectat la priză. Câteva ore bune indicatorul încărcătorului s-a zbătut ca nebunul de la «8» la «0», într-un du-te–vino aiuritor… Pun mâna pe mobil şi-mi sun mecanicul local, pe urmă îl sun pe cel din Bucureşti. Bineînţeles că amândoi au zis că aşa ceva nu-i posibil, că undeva e întrerupt circuitul, că bornele nu-s curate, că s-ar putea să am nevoie de o altă baterie (asta am cumpărat-o în iulie trecut!)… După ce am frecat bornele de le-am făcut «lună» (nu era nevoie, dar eu îs ascultătoare… ), am renunţat şi-am lăsat-o în plata Domnului şi a prizei, sperând să-şi revină. Spre seară se stabilizase la «8» şi vineri dimineaţă ajunsese la «6,5». Deci, intrase în linie dreaptă şi chiar se încărca! Uraaa! Ieri, cum acul se oprise la «2» încă de vineri aseară, deci mai mult nu mai lua, mi-am spus că a stat destul în priză şi am pus-o la treabă. Zăpada se topise suficient (cu atât mai mult cu cât de ieri până azi pe la 12.00 a şi plouat, cu intermitenţe), cât să pot ieşi fără să mai pun mâna pe lopată şi, mai ales, să mă duc pe la bănci întru rezolvare de plăţi … Aiurea! Zăpada udă + pământul moale m-ar fi făcut să renunţ la planuri financiare, dacă nu se ivea un nene care, nesolicitat, s-a apucat să împingă, ba din faţă, ba din spate, pentru că, vă daţi seama că a trebuit să fac n-şpe manevre până am reuşit să depăşesc zona potrivnică roţilor mele… 
Şi, iată-mă în traficul nu prea intens dar plin de hârtoape – gropile în asfalt nu sunt proprii doar capitalei – spre ING… Pe drum, gropile au fost acompaniate de băltoace uriaşe, prin care ţi-era teamă să treci pentru că nu ştiai ce ascund… nu guri de canal, slava Domnului, dar puteau fi alte gropi! Am spălat-o pe dedesubt cum n-o face nici-un service sau «washcar» profesionist! Dar ce mi-au mai spălat-o «din roţi până-n capotă» companionii de trafic din sens opus… nu mai spun!
Sunt ofticată că nu reuşesc să mă orientez (oooooff, de când plâng după o hartă!) corect în oraşul ăsta cu străzi relativ înguste, dar şi în curs de reconstrucţie… Aşa că, am luat urma unui BMW cu număr local, sperând că mă scoate-n centru. Şi… mă trezesc în spatele lui, într-o fundătură 8) Normal, m-am dus la şoferul cu pricina (un puştan care mă depăşise vijelios în urmă cu vreo 10 km) şi-i explic că nu am nimic cu el, doar că speram că drumul lui trece pe lângă Casa Sindicatelor, pentru că…. S-a distrat şi, după ce s-a străduit să-mi explice traseul, a conchis: «…e complicat, la dreapta, la stânga… şi acolo, mai întrebaţi…» 
O iau eu la dreapta şi, după ce fac la stânga, opresc două puştoaice pe care le invit în maşină să mă ghideze ele, urmând să le duc apoi unde vroiau să ajungă. Renunţasem să mai cer explicaţii care însemnau: faceţi la drepta, pe urmă, la a doua intersecţie la stânga etc… Fetele s-au urcat şi le-am auzit vorbind la telefon: «am fost răpite , aşa că mai întârziem puţin!» În câteva minute am ajuns la destinaţie. Copilele au refuzat să mă aştepte … să mă ţin de cuvânt…
În bancă… ATM-ul, prost reglat, în loc să-mi spună că nu are bani, la fiecare solicitare cobora «plafonul maxim admis»… mrrrr… m-am enervat şi, deşi mai ştiu două ATM-uri în zonă, mi-am zis că e preferabil să revin la bază. O voi rezolva luni, când sunt şi funcţionari la ghişeu…
Trec iar prin calvarul de cca 20 km cu gropi şi lacuri-capcană şi mă opresc la ATM-ul local al BCR-ului. Surprii-i-ise: «momentan nefuncţional»… Înjur subţire (abia-abia reuşisem să parchez în zăpada udă şi-mi făceam probleme de cum voi reuşi să plec de pe locul cu pricina… ).
Ajung acasă, un vecin (sau vizitator permanent, nu ştiu, nici nu contează), îşi parcase maşina aşa fel că … m-a făcut să mă-nvârt în jurul cozii o groază, dar tot am pus-o pe Frumuşica în poziţie de demarare, adică să plec de pe loc cu faţa, nu în marşarier…
Ce v-aţi fi aşteptat? Să am vreun meci cu Garcea sau vreun accident? Hm… o fi fost sâmbătă şi 13, dar nici aşa!
Like this:
Be the first to like this post.
Dacă e pupincurism la nivel înalt, dacă e recunoştinţă pură, dacă e management pre- sau postelectoral, dacă e o scuză timidă faţă de populaţia de culoare, dacă e spălare de creiere, dacă e îndoctrinare şi aşa mai departe. Nu ştiu, zic. Da’ ştiu că am crescut şi am învăţat în săli de clasă în care portretul fiului iubit al ţării era pe perete, ştiu că telejurnalul începea cu el, ştiu că fiecare revistă, fiecare ziar avea imaginea lui pe prima pagină. Şi mai ştiu că senzaţia pe care am simţit-o se numeşte scârbă. Aşa, pe şleau. Nu faţă de Obama, că el nu e decât o marionetă. Maşinăria propagandistică care funcţioneză după aceleaşi reguli şi principii şi în comunism, şi în democraţie, nazism, socialism, monarhie şi ce alte doctrine de-astea or mai fi. A da, şi în religie. Mai ales în religie. Dezgustător. Maşinăria asta, de care ziceam, îmi provoacă scârbă. Aştept cu nerăbdare să recunosc imaginea lui Băse, a tătucului Iliescu sau, cine ştie?, a preşedintelui Geoană 
