Desene animate

autor: judge

Mai ieri alaltăieri am reuşit să văd şi eu The Princess and the Frog. Un desen animat drăguţ, Disney clasic.  Nu m-a impresionat în mod deosebit, recunosc. Comparat însă cu pokemon, power rangers şi alte aberaţii moderne, pare o capodoperă. Părerea mea, zic. Câteva chestii însă mi s-au înfipt în creier: eroina afro-americană, prietenia totală dintre o fetiţă săracă afro şi o fetiţă albă bogată şi alintată şi, mai ales…, tătuca Obama. Pe bune. Imaginea respectivă mi-a rămas pe retină, cu toate că am văzut filmul într-o fragedă dimineaţă pe la 3-4. Tătuca Obama apare doar în câteva secvente, la începutul filmului, suficient însă pentru a te băga în şedinţă. Asemănarea mi-a izbit ochii roşii de nesomn din prima secundă. Dar mi-am zis io că o fi din cauza ochilor roşii şi a nesomnului. Şi am încercat să nu mai bag în seamă. Numai că, imaginea aia halucinantă – că altfel n-am cum să-i spun, având în vedere manifestările – a continuat să-mi bântuie retina. Ieri seară am revăzut secvenţele cu pricina şi am scăpat de orice dubiu. Oameni buni, el e! Definetely şi cu siguranţă. Şi, ca să fiu şi mai şi mai sigur, l-am întrebat şi pe domnul Gugl dacă a văzut filmul şi dacă a rămas cu aceeaşi impresie. Ei bine, da. Da, oameni buni, nu sunt singurul care a văzut. Acu’ nuş’ ce o fi însemnând asta, dacă e de bine sau dacă e de rău   Dacă e pupincurism la nivel înalt, dacă e recunoştinţă pură, dacă e management pre- sau postelectoral, dacă e o scuză timidă faţă de populaţia de culoare, dacă e spălare de creiere, dacă e îndoctrinare şi aşa mai departe. Nu ştiu, zic. Da’ ştiu că am crescut şi am învăţat în săli de clasă în care portretul fiului iubit al ţării era pe perete, ştiu că telejurnalul începea cu el, ştiu că fiecare revistă, fiecare ziar avea imaginea lui pe prima pagină. Şi mai ştiu că senzaţia pe care am simţit-o se numeşte scârbă. Aşa, pe şleau. Nu faţă de Obama, că el nu e decât o marionetă. Maşinăria propagandistică care funcţioneză după aceleaşi reguli şi principii şi în comunism, şi în democraţie, nazism, socialism, monarhie şi ce alte doctrine de-astea or mai fi. A da, şi în religie. Mai ales în religie. Dezgustător. Maşinăria asta, de care ziceam, îmi provoacă scârbă. Aştept cu nerăbdare să recunosc imaginea lui Băse, a tătucului Iliescu sau, cine ştie?, a preşedintelui Geoană  strecurată subtil într-un desen animat românesc. Sau, mă rog, într-o telenovelă de-asta autohtonă, cu ţigani. Pardon, rromi.
Democraţia (ca şi comunismul) se dovedeşte a fi un groaznic eşec, atunci când este pusă în aplicare de oameni. Şi noi abia am început să o construim. Democraţie carpatodanubianopontică. Sunt îngrozit, curios şi amuzat în acelaşi timp. Quo vadis homo sapiens?